Să zboare inimile cât mai sus!

30 Apr

Ieri am stat în tren lângă un soi de Mary Poppins. Stătea în spatele meu şi călătorea cu doi copii, frate şi soră, de la care mama lor tocmai îşi luase la revedere înainte să plece trenul, cu un “Vă iubesc” şi “Să fiţi cuminţi, da?” Fetiţei îi tremura vocea de mai că îi venea să plângă, dar n-a făcut-o şi i-a spus în schimb că o iubeşte.

Nu erau ca alţi copii, cel puţin nu ca cei pe care îi văd de obicei când merg cu trenul. De regulă, puştimea până în cinci-şase ani se plânge întruna că vrea să ajungă mai repede acasă. Dar ei nu. Păreau să se bucure de drum şi făceau o echipă perfectă cu femeia care-i însoţea.

Ea cu siguranţă îi fermeca de-a dreptul. Avea o căldură şi o răbdare în voce care îi dădeau autoritate în faţa celor mici. Băiatul râdea de zor la glumele ei cu gâşte şi Lady Gaga pe care le spunea cu seriozitate. Fetiţa părea dispusă să discute cu oricine şi să-şi declare iubirile în auzul tuturor. Astfel, un vagon întreg a fost ţinta declaraţiilor ei urmate obligatoriu de semnul exclamării. “Te iubesc, te iubesc, te iubesc!” i-a spus ea tatălui lor la telefon. “Vreau să zboare inimile cât mai sus!”

Când m-am ridicat din scaun ca să-mi pregătesc bagajul şi să cobor a fost prima oară când am tras rapid cu ochiul la gaşca veselă. Fetiţa şi băiatul erau blonzi şi meştereau ei ceva pe măsuţă de aveau privirile în jos. Femeia mi-a zâmbit scurt şi s-a întors la discuţia cu ei. Eu am cărat de bagaj spre ieşire în timp ce trenul intra în gara de sud din Ploieşti şi mă gândeam ce bine ar fi să ne declarăm şi noi iubirile mai des. Ca nişte copii de cinci ani, da. Cu sinceritate, cu mândrie şi fără să ne pese de altceva.

Răzbunarea scorţişoarei – la propriu

14 Apr

Nici nu ştia Alexandra câtă dreptate a avut când a ales titlul ăsta să corespundă americănescului cinammon challenge. Acum eu nu ştiu de ce controversatul condiment a dorit să  se răzbune aşa de crunt fix pe mine, când şi Alexandra şi Burete i-au venit de hac.

Aşadar, provocarea constă în a înghiţi o lingură plină cu scorţişoară şi nu ştiu de ce am crezut că pot s-o fac. Probabil pentru că nu am vrut să văd înainte videoclipuri pe treaba asta. Anyway, îi mulţumesc Roxanei Tănăsachi pentru că m-a ajutat cu două camere: cu baia şi cu camera foto. Şi da, nici măcar nu am video.

Am grupat toate învăţămintele dobândite în următoarea listă, pe care am denumit-o aşa: Ce am învăţat din provocarea scorţişoarei.

  • Un pahar cu apă nu va fi niciodată de ajuns ca să amelioreze suferinţa pe care scorţişoara i-a provocat-o gâtlejului. Ţine aproape un furtun, un duş, o stropitoare, o chiuvetă. Toate la un loc ar fi minunat.
  • Baia Roxanei arăta mai bine înainte de experimentul ăsta.
  • Asigură-te că ai destulă baterie când filmezi. N-ai vrea să te trezeşti ca mine: chinuit de scorţişoară în aşa hal încât ai senzaţia că îţi iese şi pe ochi şi pe deasupra şi fără dovada video că tu chiar ai făcut asta de dragul divertismentului. Plus că nu se pune problema să mai fac asta din nou.
  • Chinul interior se transmite şi la exterior. Măcar ceilalţi să se amuze.
  • Scorţişoara intră greu şi iese la fel de greu. Nu te lăsa păcălit când vezi un nor portocaliu ieşind pe nas. Ea e tot acolo! Şi-aşa ajungem din nou la primul punct. Multă, multă apă!

Ah, o fi asta intenţionată ca o leapşă, dar nu am de gând să o dau mai departe. Nu vreau să vă am pe conştiinţă, zău, mai ales de Paşte!

Leapșa cea de toate zilele

30 Mar

…că-n fiecare zi văd că mai apare una. Mie-mi plac lepșele, deși n-am mai completat niciuna până acum. Unii scriu câte un cuvânt la fiecare, eu am zis să profit ca să-mi exersez imaginația prin răspunsurile astea. Unele sunt scurte și la obiect, altele-s neserioase, altele sunt gândite și-ntoarse pe toate părțile.

Mulțumesc, Teo și Buretepentru că mi-ați trimis leapșa!

Dacă eram un anotimp, eram primăvara. Că-i dezmorțirea după iarnă, că e cald și nu e vară.

Dacă eram o lună, eram aprilie, atunci când intri de-a binelea în primăvară, încă mai poți să porți sacouașe și jachete, dar nu-i bai nici dacă le dai jos și rămâi în mânecă scurtă.

Dacă eram o zi a săptămânii, eram sâmbătă. Cine alege o zi din timpul săptămânii ar face bine să aibă o explicație convingătoare.

Dacă eram o parte a zilei, eram partea stângă. Asta e mereu nedreptățită și, hai să recunoaștem, stângacii au ceva cool. Plus că, dacă așezi ziua pe o axă orizontală, partea stângă ar fi începutul, deci dimineața. Așa că nu m-am abătut prea rău de la ce se cerea la punctul ăsta.

Dacă eram o virtute, eram aceea de a avea o groază de virtuți. Serios acum, a citit cineva definiția la ”virtute”? Că eu m-am plictisit din primele trei cuvinte. Oricum, cel mai mult mi-a plăcut aia în care virtute înseamnă și ”castitate, curățenie”. Ce-i drept, mi-ar plăcea să fiu castitate. Dar nu prea mult timp.

Dacă eram o planetă, eram Jupiter, asta doar pentru că-mi plăcea de tiza ei din Sailor Moon.

Dacă eram un lichid, eram un vin bun, să fac fetele să râdă și să vorbească tare și băieții să facă ochii mici și să clipească greu.

Dacă eram o stare a vremii, eram vremea să bem un vin. A se observa o oarecare constanță în preferințe.

Dacă eram un instrument, eram o cheie franceză. Nu știu cum arată, dar eu mi-o imaginez cu o bonetă pe cap, ochelari negri de soare și cu o cafea și un croissant în față; și-ntrebând întruna lumea dacă vrea să se culce cu ea.

Dacă eram un sentiment, nu mai scăpai de mine.

Dacă eram un gest, eram ăsta.

Dacă eram un sunet…aici am două opțiuni:

  • fie ăla făcut de frunzele uscate care ți se turtesc sub pantofi toamna (ah, ce-mi place!),
  • fie cântecul cocoșului dimineața. Zău că-mi place, îmi amintește de țară, de bunici, și-mi imaginez cum se aprinde câte o lumină în fiecare casă pe rând, pe la 5-6 dimineața, așa…leneș.

Dacă eram un cântec, eram unul lăutăresc. Cel mai trist din lume, să se lase o liniște aproape de mormânt când mă anunță lăutarul, iar singurul sunet să fie cel al paharelor pe care mesenii le lasă din mână și le așază în așteptarea viorii și a țambalului. Toți bărbații, din bodegă sau restaurant, să-nghită-n sec după tristețea pe care urmează să le-o cânt, să-și pregătească ochii să tremure de la lacrima aia, una singură, aia care-ți dă fiori și-ți face nasul să usture un pic. Iar femeile să-i privească cu ochi blânzi. Și când în sfârșit încep să fiu cântată, să le-aduc haos. Haos și jale pe dinăuntru. Să-și amintească de tot: de femei, de tinerețe, de buze furate și iubiri ratate, de mamă și cum ar mai vrea să fie strânși la piept, de tată și de sfaturile care ce bine-ar fi acum să fi fost urmate, de vremuri line și prietenii cu care se țineau de șotii. La refren să-și miște buzele pe vorbele mele și să privească fix la ăl de mă cântă. Să simtă lacrima aia. Iar femeile să le ia mâna-n mâna lor fără să-i privească. Și toată asta să dureze doar câteva minute. Ei să fie atât de pierduți încât să nu mai știe dacă le-a plăcut sau nu. Și-n secundele alea în care țambalul e din ce în ce mai rar și în care paharele sunt ridicate din nou de pe masă, bărbații să revină la zâmbit. Și să-și sărute femeile. Și să știe că și data viitoare când mai vin, pe lângă horele și cântecele pe care se iscă adevărate concursuri de chiuit, ei se întorc, de fapt, pentru mine. Zău că asta aș fi. Voi știți ce frumos cânta nenea ăsta?

Dacă eram un simbol, eram o busolă. Eu știu de ce, dar nu e aici locul pentru o explicație și mai lungă decât la punctul de mai sus. Și mai știe și Anca.

Dacă eram un oraș, eram un oraș mic pe lângă mare, (știu, vei spune, ce alăturare de cuvinte, dar nu mi-am dat seama de jocul ăsta decât după ce am terminat și m-am apucat de recitit) dar nu foarte aproape, ci să trebuiască să mergi cu bicicleta pe un drum izolat ca să ajungi la plajă. Iar casele și blocurile să fie cu vreo două-trei etaje și fiecare fereastră să aibă balconașe cu flori care atârnă până aproape de stradă și fiecare apartament să aibă terasa lui, cu două scaune și o masă cu o sticlă de vin. Clădirile să fie atât de apropiate una de alta încât să pară îngrămădite. Vecinii să se salute de la balcon dis-de-dimineață; doar ăia pe care-i placi și cu care schimbi două vorbe când te duci la magazin. De ăia antipatici să te ascunzi pe terasă cât îți citești ziarul. Să fiu orașul ăsta, aș fi în Spania, pe lângă Barcelona. Ole!

Dacă eram un gust, eram ăla de prima cireașă din sezon.

Dacă eram o aromă, aveam formă de abur și mă plimbam din bucătărie-n toate camerele. Sau asta e numai în reclame?

Dacă eram o culoare… hmm, sunt fată și trebuie să aleg din una, două, trei…vreo 10-12 culori identificabile de toată lumea și alte 35422 de nuanțe? O să ia o veșnicie.

Dacă eram o parte a corpului, eram un umăr. Doar pentru că e sexy.

Dacă eram un drog, eram… Nu știu despre ce vorbiți. Eu însămi sunt un drog.

Dacă eram un accesoriu, eram cerceii ăia de aur, primii pe care mi i-a înfipt mama în ureche de mult timp am crezut că m-am născut cu ei. Să apar în toate pozele de la grădiniță până prin gimnaziu și să fac tinerele de rușine.

Dacă eram un produs de machiaj, eram un tuș negrru! Să fie doar foarte puține cele care chiar să știe cum să mă folosească fără să se măzgălească. (Fetelor, așa e, nu? Chiar e greu să te dai cu tuș la ochi, nu sunt singura care vrea să tragă o linie dreaptă și în schimb desenează munți pe pleoape…nu?)

Dacă eram o materie, eram matematică sau chimie, să-i fac pe toți să pice.

Dacă eram un personaj din desene animate, eram Bobby. Poate mulți n-o să fie de acord cu mine, ca Florin , dar eu zic că puștiul rula. Plus că, na. Pe sub apă peștii nu put, nu?

Dacă eram o formă, eram o formă de brioșe!

Dacă eram un număr, eram unul rotund. Să se-nțeleagă ce se dorește.

Dacă eram o mașină, eram o mașină imensă de făcut baloane de săpun. Și dacă ar putea fi și condusă, ca una adevărată…pff, Bucureștiul ăsta ar fi cu totul altfel!

Dacă eram o haină, eram una ușor de dat jos. Na, pentru mine, să câștig timp, nu vă gândiți la alte alea.

Eu sunt curioasă ce răspund la leapșa asta Roxana, Anca, IpaselMadalina și Ioana. Ah, și tu, Florin!

Sursă foto: zău că nu mai știu.

Patru. Păi dacă n-am plecat până acuma?

19 Mar

Chiar sunt multe lucruri tari în favoarea unui cămin studențesc”ca lumea”, pentru că ăsta e adjectivul cel mai folosit când vine vorba de căminul A1 din Grozăvești într-o discuție cu cineva tot din breasla studențească. Când chem un taxi trebuie să fiu mai specifică: ”e clădirea aia înaltă chiar la stradă, prima, gri, cu nouă etaje”.

Printre lucrurile astea sunt baia, de care te îndrăgostești doar pentru că e acolo, în camera ta cu trei paturi, și pentru că trebuie s-o împarți doar cu două persoane și nu cu alte 50, balconul, care ajunge spațiu de depozitare pentru orice, de la hainele puse la uscat (sau la aerisit dupa seara trecută în clubul ăla unde s-au umplut de fum) la borcane, caserole, mâncare, papuci și cizme. Ah, și mai e și liftul. Serios, nu știți ce mult ajută oglinda din el când vrei să te vezi din cap până-n picioare.

Dar pe lângă lucrurile astea neasemuit de apreciate, eu mă opresc astăzi la paznici. Unde mă opresc și când intru în cămin. Dar numai când în tură e Ștefan Ion, pentru că nu mă lasă să trec fără un ”Bună ziua, draguță”, urmat de o remarcă oarecare despre vreme, școală sau ce s-a mai întâmplat în cămin. În timpul iernii nu mă lasă să ies fără să-mi pun gluga în cap.

În timpul zilei rar îl văd singur la birou. Ba stă de vorbă cu vreun alt student, ba e pe afară, atent la mersul lucrurilor, ca și cum ar avea grijă de propria gospodărie. Câteodată, când mă întorc din oraș după amiază, pe la 4-5, îl găsesc cuprins de toropeala aia plăcută și confuză între zi și seară. Atunci ochii îi sunt pe jumătate închiși și el e tolănit pe scaun, dar tot apasă pe buton ca să se deschidă ușa dacă am mâinile ocupate cu bagaje gata să se răstoarne. Tot atunci radioul e pornit pe  Trinitas, pentru că, deși poate mi-e greu să recunosc postul din cauza volumului dat mai încet, îi văd pe ceilalți care trec pe lângă el cu un zâmbet amuzat în colțul gurii.

Eu pe Ștefan Ion recunosc că nu știam cum îl cheamă până zilele trecute, când am stat puțin de vorbă și mi-a arătat mândru ecusonul de paznic. Mândru a stat și la poză, mândru a fost și când mi-a răspuns ce își dorește el înainte să moară.

Păi ce să-mi doresc, drăguță? Să-mi văd nepotul mare, sănătos, băiatul însurat și la casa lui, să-mi iubesc femeia în continuare…

Nepotul lui Ștefan Ion e băiatul de patru ani al fetei lui, care s-a măritat înainte să termine ultimul an de liceu, iar fiul lui e acum student la Academia de Studii Economice din București. Să nu credeți că a înțeles greșit întrebarea, sau că a adăugat apoi ceva la categoria ”ce doresc doar pentru mine”. Nu, el asta are în bucket list. L-am întrebat chiar dacă nu s-a gândit la un loc unde i-ar plăcea să plece, măcar ipotetic.

Nu plec nicăieri, a spus, privindu-mă fix. Păi dacă n-am plecat până acuma… 

Ștefan Ion nu cred că a ascultat Radio Trinitas în ziua aia și nici că a mai ațipit după amiază. Și mai cred că suma de zâmbete pe care le alocă pe zi studenților care vin și pleacă s-a concentrat toată într-un singur moment: când a pomenit de nepoțel.

Trei. Vanessa se pregătește să sară

14 Mar

Pe Vanessa o știu din anul al doilea de facultate, când nu eram colege de grupă încă, și când credeam că toate ”Vanessele” au doi de n și doi de s. Cred că e prima persoană cu ochii atât de mari care să nu mă sperie, ba chiar, la care să-mi și placă să mă uit. Când am întrebat-o ce își dorește să facă înainte să moară, n-a stat deloc pe  gânduri.

Eu știu ce vreau să fac. Să sar cu parașuta. 

Simplu. Filmul The Bucket List a inspirat-o pe Vanessa la o listă proprie de dorințe, din care acum și le amintește perfect pe primele. Săritul cu parașuta, la care visează încă de când era mică, nu e tot. De fapt, nici nu e cel mai important. Pe lângă asta și pe lângă aurora boreală pe care vrea neapărat să o vadă înainte să moară, Vanessa și-a amintit care era, de fapt, prima dorință pe listă:

Vreau să-i pot oferi mamei o excursie în jurul lumii, sau măcar să-mi fac o super asigurare de viață, care să-i poată oferi excursia după.

Vanessa Vrabie e studentă, exact, la același FJSC, la aceeași grupă 5 de la specializarea Jurnalism. Are o pasiune pentru radio și o voce, serios vă spun, pe măsură. Mai are un iubit francez pe care de fiecare dată îi e greu să-l lase să plece și un iepuraș după care aleargă toată ziua prin casă. Poți s-o citești pe Vanessa la http://britishresearchersdoitdifferently.wordpress.com/, ca să vezi că și cercetătorii britanici sunt amuzanți.

Sursa foto: Facebook

Doi. Gheorghiță, castronul și energia

13 Mar

Prin zona Universității sunt multe lucruri care te fac să întorci capul. Sunt strigătele protestatarilor din fața TNB-ului, pe care le prinzi din zbor pe măsură ce urcă scara rulantă de la metrou, sunt vinilurile cu Maria Tănase sau Michael Jackson sprijinite de tarabele pline cu cărți și mai e, câteodată, și Gheorghiță.

Îl recunoști după castronul pe care îl ține pe cap. Prins de bărbie ca o adevărată pălărie de cowboy, vasul din inox îl face imposibil de scăpat din vedere. Judecând după cum stă el așa, în poziție de drepți în mijlocul trecătorilor, cu privirea drept înainte, ai putea spune că e doar un bătrân care așteaptă ceva. În același timp, cele două traiste și geanta de umăr, la fel de burdușite, și mănușile groase din fâș îl fac să semene cu un copil ieșit la joacă.

Gheorghiță nu cerșește, așa cum am crezut inițial. Și nici nu-i e rușine să-și spună povestea și să se lase fotografiat, după cum am aflat chiar de la el. Doar că trebuie să ai un auz al naibii de fin ca să-i prinzi vorbele pe fundalul traficului, iar el vorbește și așa foarte încet.

Până să-l întreb despre bucket list, l-am întrebat ce caută acolo, în fața Universității, dar nu am prins decât ceva informații punctuale. (Iată de ce, mi-am spus, trebuie să umblu mereu cu reportofon sau un carnet și un pix la mine.) Am aflat de la el că de 19 ani e divorțat și că de 14 ani trăiește într-o garsonieră în zona Militari. Până să divorțeze, trăia cu soția lui și cu cele trei fete și lucra în domeniul în care și-a terminat studiile, în electronică, pe un post la Universitatea Politehnica din București.

Pentru că a făcut și doi ani de medicină, Gheorghiță a intrat ușor-ușor în bioenergoterapie și se pare că asta face și acum. Mi-a spus că, din ultimii trei președinți ai țării, i-a cunoscut pe toți, ”în diferite circumstanțe”, dar s-a eschivat repede când a venit vorba de detalii.

Nu știu dacă povestea lui e adevărată. Și îmi pare rău că n-am deslușit-o pe toată. L-am întrebat, totuși, care ar fi ultimele lucruri pe care ține neapărat să le facă înainte să moară. Nu s-a gîndit foarte mult. Nu ar schimba nimic la o zi normală din viața lui, mi-a spus. În schimb, un singur regret are: că nu și-a găsit o meserie stabilă după ce a divorțat acum 19 ani.

Înainte să îi fac poza, mi s-a prezentat drept Gheorghiță Lucian. Mie mi-a plăcut Gheorghiță. La zece minute după ce ne-am despărțit, am revenit în fața Universității. Nici urmă de bărbatul cu castron în cap. Dacă-l vedeți, rugați-l să vă spună tot, că eu n-am apucat. Și mai rugați-l să vorbească un pic mai tare.

Unu. Roxana

12 Mar

Eu Roxanei îi zic R. Pentru că nimic nu pare să o amuze mai mult decât atunci când rostesc singura literă pe care de fapt n-o pot rosti. Și aproape de fiecare dată îmi pune aceeași întrebare, pe același ton plin de reproș față de inabilitatea mea dezastruoasă: ”Auzi, dar tu ai lipsit de la școală când l-au predat pe r?”

Când am întrebat-o pe R, în autobuz, ce ar vrea ea să facă cel mai mult înainte să moară, a întors subit privirea, dar tot i-am prins ochii ăia mari strălucind. Parcă-i vedeam gândurile zburând. ”Ce aș vreau eu să fac el mai mult?” a repetat întrebarea mai mult pentru ea, după care și-a întors din nou privirea spre mine.

Cred că le-aș spune tuturor băieților care mi-au plăcut ce-am simțit pentru ei. Ce ciudat…poate  ar trebui să ne gândim că murim ca să facem ce vrem.

Pe R puțin a durut-o atunci de capetele care s-au întors spre ea în autobuz. Și de 8 martie ea și-a mai amintit ceva:

Nu le-am spus niciodată alor mei că îi iubesc. Mi-a fost rușine.

R o să treacă și asta în bucket list.

Roxana Tănăsachi  este studentă în anul 3 la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București, în, după cum spun unii studenți și profesori, cea mai ciudată grupă de la specializarea Jurnalism. Știe să-și asorteze hainele la fel de bine cum îmbină spaniola cu moldoveneasca și are un border collie cu nume de vietnamez. Dacă-l întrebi pe Phong, o să-ți spună că e cel mai iubit câine din lume.